Dintre toate îndeletnicirile posibile, unchiul meu şi-a ales-o pe aceea de ţârcovnic. Poate cǎ nu este cea mai atrǎgǎtoare cu putinţǎ, dar asta a fǎcut în bună parte a vieţii sale. Pânǎ nu demult. Într-o noapte, în urmǎ cu aproape doi ani, a cǎzut de pe acoperișul bisericii și a murit. Ştiu cǎ era un om tǎcut, retras, a cǎrui dispariţie ar fi trecut neobservatǎ, dacǎ nu s-ar fi gǎsit în urma lui câteva suluri de tapet din hârtie, cu înscrisuri. Aceste suluri erau un fel de arhivǎ. Desfǎşurându-le, am gǎsit numeroase însemnǎri, cea mai mare parte sub formǎ de dialoguri. Citind aceste însemnǎri, m-am putut apropia de el, de gândurile lui, oarecum ciudate, pe diferite teme teologice, gânduri care par sǎ-l fi frǎmântat mult, ceea ce ne-ar putea mira la un modest slujbaș al bisericii... Judecând dupǎ însemnǎrile sale, unchiul meu avea o legǎturǎ de neînţeles cu Dumnezeu. Pare sǎ fi fost sfâșiat între douǎ stǎri greu de împǎcat: nevoia de a-L ocǎrî și nevoia de a-L ocroti. Cu toate acestea, pǎrerea lui despre credinţǎ era simplǎ. Dupǎ unchiul meu, singurul fapt care a permis credinţei sǎ reziste de-a lungul timpului a fost incognoscibilitatea lui Dumnezeu.